A patra elegie
de Nichita Stanescu
Lupta dintre visceral si real
I
Invins in afara,
Evul mediu s-a retras in chiliile
rosii si albe ale singelui meu.
in catedrala cu pereti pulsind, s-a retras,
zvirlind si absorbind credinciosii intruna,
intr-un circuit absurd,
printr-o zona absurda,
hranindu-se cu mari bucati de luna,
in dorinta lui de-a exista
muscindu-le pe furis, noaptea,
cind ochii lumii dorm
si numai dintii celor care vorbesc prin somn
se zaresc in intuneric,
asemenea unei ploi de meteoriti
stralucitori,
urcind si coborind ritmic.
invins in afara,
Evul mediu s-a retras in mine
si
propriul meu trup nu
ma mai intelege
si
propriul meu trup ma uraste,
ca sa poata exista mai departe
ma uraste.
Astfel,
el se grabeste sa se prabuseasca
in somn,
seara de seara;
si iarna
din ce in ce mai puternic se inconjoara
cu straturi de gheata,
cutremurindu-se si izbindu-ma si
scufundindu-ma adinc in el insusi,
voind
sa ma ucida ca sa poata fi liber
si neucigindu-ma
ca sa poata fi totusi trait de cineva.
II
Dar peste tot in mine sunt ruguri
in asteptare,
si ample, intunecoase procesiuni
cu o aura de durere.
Durere a ruperii-n doua a lumii,
ca sa-mi patrunda prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n doua a sunetelor
lumii,
ca sa-mi loveasca timpanele, doua.
Durere aruperii-n doua
a mirosurilor lumii,
ca sa-mi atinga narile, doua.
si tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumatati, aidoma
imbratisarii barbatului cu femeia sa,
o, tu, si tu, si tu, si tu,
izbire solemna
a jumatatilor rupte,
cu flacara inceata, atit de inceata,
incit tine aproape o viata
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, asteptata,
provestita, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.
A patra elegie
Aceasta pagina a fost accesata de 2724 ori.
