A treia elegie
de Nichita Stanescu
Contemplare, criza de timp
si iar contemplare.
I. Contemplare
Daca te trezesti,
iata pina unde se poate ajunge:
Deodata ochiul devine gol pe dinlauntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iata pina unde poate ajunge
privirea, daca se trezeste:
Deodata devine goala, aidoma
unei tevi de plumb prin care
numai albastru calatoreste.
Iata pina unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodata devine gol pe dinlauntru
ca o artera fara singe
prin care peisajele curgatoare ale somnului
se vad.
II. Criza de timp
O, scurta tristete, insecta verzuie,
voi blinde oua, locuind un miez de meteor
spart; si de palmile mele acoperite
ca sa renasca un cu totul alt decor.
Camera se varsa prin ferestre
si eu nu o mai pot retine in ochii deschisi.
Razboi de ingeri albastri, cu lanci curentate,
mi se petrece-n iris.
Ma amestec cu obiectele pina la singe,
ca sa le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile si curg mai departe
spre o alta orinduire.
O, scurta tristete, ramine
de jur-imprejur o sfera de vid.
Stau in centrul ei si unul cite unul
ochii din frunte, din timpla, din degete
mi se deschid.
III. Contemplare
Deodata aerul urla...
isi scutura pasarile in spinarea mea
si ele mi se infing in umari, in sira,
ocupa totul si nu mai au unde sta.
in spinarea pasarilor mari
se-nfing celelalte.
Fringhii zbatatoare le tirasc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborit peste pietre fluorescente,
ma tin cu bratele de stilpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de pasari infipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agita,
din spinare mi se revarsa
spre o mare-nghetata, neinnegrita.
Fluviul de pasari murind,
pe care vor lansa barci ascutite
barbarii, migrind mereu spre tinuturi
nordice si nelocuite.
IV. Criza de timp
Ca si cum s-ar sparge un mormint
si-ar curge pe fluviu
tot misterul lui...
Dar mai degraba,
ea, privirea, ne tine
la un capat al ei fructificati.
Suge din noi cit poate,
parind a ne-arata
ingerii copacilor si ai
celorlalte privelisti.
Copacii ne vad pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca si cum s-ar sparge o frunza
si-ar curge din ea
o girla de ochi verzi.
Suntem fructificati. Atirnam
de capatul unei priviri
care ne suge.
V. Contemplare
Se arata fulgerator o lume
mai repede decit chiar timpul literei A.
Eu stiam atit: ca ea exista,
desi vazul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recadeam in starea de om
atit de iute, ca ma loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirindu-ma foarte ca-l am.
imi lungeam sufletul intr-o parte, si-ntr-alta,
ca sa-mi umplu tevile bratelor cu el.
La fel si globul de peste umai
si celelalte-nfatisari, la fel.
Astfel ma incordam sa-mi aduc aminte
lumea pe care-am inteles-o fulgerator,
si care m-a pedepsit zvirlindu-ma-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atit-ca am atins
pe Alceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, stiindu-ma, m-au respins.
Gravitatie a inimii mele,
toate-ntelesurile rechemindu-le
mereu inapoi. Chiar si pe tine,
rob al magnetilor, gindule.
A treia elegie
Aceasta pagina a fost accesata de 3735 ori.
