A unsprezecea elegie

A unsprezecea elegie

de Nichita Stanescu

Intrare-n muncile de primavara

I

Inima mai mare decit trupul,
sarind din toate partile deodata
si prabusindu-se din toate partile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugatoare ploaie de lava,

tu, continut mai mare decit forma, iata
cunoasterea de sine, iata
de ce materia-n dureri se naste din ea insasi,
ca sa poata muri.

Moare numai cel care se stie pe sine,
se naste numai cel care isi este
siesi martor.

Ar trebui sa alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai intii
sa-mi intorc sufletul
spre nemiscatorii mei stramosi,
retrasi in turnurile propriilor oase,
asemenea maduvei,
nemiscati
aidoma lucruilor duse pina la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt in mine.
Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este
nemiscat in el insusi
se poate misca,
numai cel care e singur in sine
e insotit; si stie ca, nearatata, inima
se va prabusi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
sparta-n planete, se va lasa cotropita
de vietati si de planete,

sau
intinsa va sta pe sub piramide,
ca inapoia unui piept strain.

II

Totul e simplu, atit de simplu incit
devine de neinteles.

Totul este atit de aproape, atit
de aproape, incit
se trage-napoia ochilor
si nu se mai vede.

Totul este atit de perfect
in primavara,
incit numai inconjurindu-l cu mine
iau cunostinta de el,
ca despre-o rasarire de iarba marturisita
de cuvinte gurii care le rosteste.
marturisita de gura inimii,
de inima simburelui ei,
cel in el insusi nemiscat, aidoma
simburelui pamintului
care-ntinde jur imprejurul lui
o infinitate
de brate ale gravitatiei,

stringind la sine totul si deodata
intr-o imbratisare atit de puternica,
incit ii sare printre brate miscarea.


III

Voi alerga, deci, in toate partile
deodata,
dupa propria mea inima voi alerga,
asemeni unui car de lupta
tras din toate partile simultan
de o hergelie de cai biciuiti.


IV

Voi alerga pina cind inaintarea, goana,
ea insasi ma va intrece
si se va indeparta de mine
aidoma cojii fructului de saminta,
pina cind alergarea
chiar in ea insasi va alerga, si va sta.
Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tinar
intimpinindu-si iubita.

V

Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea
sa ma-ntreaca,
dupa ce
miscindu-se-n sine va sta
ca de piatra, sau
mai degraba asemeni mercurului
inapoia geamului
oglinzii,
ma voi privi in toate lucrurile,
voi imbratisa cu mine insumi
toate lucrurile deodata,
iar ele
ma vor azvirli inapoi, dupa ce
tot ceea ce era in mine lucru
va fi trecut, de mult, in lucruri.


VI

Iata-ma
raminind ceea ce sint
cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig,
inapoi, spre mine insumi alerg,
smulgindu-ma de pretutindeni,
smulgindu-ma de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, si
din stinga mea, de deasupra, si
de dedesubtul meu, plecind
de pretutindeni si daruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pamintului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.



VII

... trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el insusi
in prezenta sferelor,

mirat stind in fata soarelui,
asteptind cu rabdare sa-i creasca luminii
un trup pe masura.


VIII

A te sprijini de propriul tau pamint
cind esti saminta, cind iarna
isi lichifiaza oasele albe si lungi
si primavara se ridica.

A te sprijini de propria tara
cind, omule, esti singur, cind esti bintuit
de neiubire,
sau pur si simplu cind iarna
se descompune si primavara
isi misca spatiul sferic
asemenea inimii
din sine insasi spre margini.

A intra curatit in muncile
de primavara,
a spune semintelor ca sint seminte,
a spune pamintului ca e pamint!

Dar mai inainte de toate,
noi sintem semintele, noi sintem
cei vazuti din toate partile deodata,
ca si cum am locui de-a dreptul intr-un ochi,

sau un cimp, pe care-n loc de iarba
cresc priviri - si noi cu noi insine
deodata, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
sa fie aidoma tuturor lucrurilor
in mijlocul carora traim
si pe care
inima noastra le-a nascut.

Dar mai inainte de toate,
noi suntem semintele si ne pregatim
din noi insine sa ne azvirlim in altceva
cu mult mai inalt, in altceva
care poarta numele primaverii...

A fi inauntrul fenomenelor, mereu
inauntrul fenomenelor.

A fi saminta si a te sprijini
de propriul tau pamint. 




A unsprezecea elegie


Aceasta pagina a fost accesata de 1553 ori.
{literal} {/literal}