Elegia oului. A noua

Elegia oului. A noua

de Nichita Stanescu

Intr-un ou negru ma las incalzit
de asteptarea zborului locuind in mine;
sta unul langa altul, nedezlipit,
sinele langa sine.
Sentimentul unei aripi imi curge-n spinare,
senzatia de ochi isi cauta o orbita.
O, tu, intuneric mare,
tu, dezgustata nastere incremenita.
S-a asezat pe mine o idee
si ma cloceste materna.
Acum, tot ceea ce este e
rotunda caldura si ferma.
Sare din mine un fel de plisc
in toate partile si deodata.
Refuza sa fie un obelisc
sira intima, curbata.
Sparg coaja pielii mele, arsa,
lipita de-a dreptul pe suflet,
ca sa-mi ramana ne-ntoarsa,
intaia incercare de umblet.
Sar cojile negre, oho!
Mai mare ma aflu si nezburat,
lipit de acel incotro,
cu o bolta de jur-imprejur adaugat.
Scot ochi cu priviri nereale
la dreapta, la stanga, in sus si in jos,
nascand sir de regi-animale,
care stiu cum se moare frumos.
Intind si o pana de os, irizata
atinge negrul concav.
Sar cojile negre deodata
si iata-ma, iarasi,suav,
inchis intr-un ou mult mai mare,
galbenus jumatate, pasare jumatate,
intr-un joc cu pasi pe furate.
Ou mare! Silaba racnita
intr-o perpetua crestere smulsa
fara tavan stalactita
sedusa.
Oua concentrice, negre, sparte
fiecare pe rand si in parte.
Pui de pasare respins in zbor,
strabatand ou dupa ou,
din miezul pamantului pan' la Alcor,
intr-un ritmic, dilatat ecou.
"Sinele" incearca din "sine" sa iasa,
ochiul din ochi, si mereu
insusi pe insusi se lasa
ca o neagra insoare, de greu.
Dintr-un ou intr-unul mai mare
la nesfarsit te nasti, nezburata
aripa. Numai din somn
se poate trezi fiecare, -
din coaja vietii nici unul,
niciodata.




Elegia oului. A noua


Aceasta pagina a fost accesata de 1373 ori.
{literal} {/literal}