Caderea oamenilor pe pamant

Caderea oamenilor pe pamant

de Nichita Stanescu

Cuvintele ma ajung din urma.
Ele detuna pe timpanul intins intre ceea ce este si ceea ce nu este.
Cresc inapoia mea, cresc inapoi,
in amintire,
azvirlind o jerba de trupuri
inspaimintate.
Trupuri in flacari, trupuri in valuri, trupuri in uragane, trupuri in desimea pamintului.
Cuvintele ma ajung din urma pipaindu-ma cu miini de orb foarte subtiri, si sunind sticlos, de cite ori izbutesc sa-mi atinga urmele absentei.
Iata,
ma trezesc smuls si tras in sus
in zona fara aer.
Aici,
fara de trebuinta imi sunt
plaminii si bratele.
Ochii numai, ei singuri, imi ramin.
Creierul va merge pe ei
ca odinioara trupul, pe picioare.

Sunt creier cu ochi privitori
si astept sa fiu, deodata, tras mai sus
intr-o zona fara de stele
unde ideile imi vor merge
pe creier, cum odinioara trupul
pe picioare.
Dar si de aici pot fi tras mai sus,
si-atunci, ideile
vor fi simple picioare de mers.
Dar cine va merge pe ele altcineva decit un eu insumi?
Nu ma lasati singur.
Mina in sine nu are nici un rost.
Spune-ti-mi, ce sa fac cu doua miini?
inhamat sunt
la un car abstract.
Scade trupul meu pe masura ce
se umfla in mine
mastile rizind si plingind ale cuvintelor.
Cad in notiunea de genunchi si ma rog de voi:

nu ma lasati singur si prada
gurii care in loc de dinti
are statui,
gurii imense pe a carei limba de piatra
ma aflu.
Sunt mincat.
Simt.
Foamea si-a facut patul in existenta mea.
A adormit.
Aici.
Viseaza piini abstracte.
Nu ma lasati singur.
Se arata intruchiparile si aparitia sferei.
Nasterea, apogeul si moartea.
Ca si cum eu as fi fost ele.




Caderea oamenilor pe pamant


Aceasta pagina a fost accesata de 1054 ori.
{literal} {/literal}