Cantec de om
de Nichita Stanescu
Uite cu ce litere mari iti scriu
si iscalesc dedesubt.
Trupul meu viu si sufletul meu viu,
sau poate mai degraba dorintele mele,
le-am ridicat ca pe niste globuri miscatoare
spre stele.
Iarta-ma daca-ti scriu cuvinte
mai lungi decat trupul meu.
Intinde-ti mana atenta si-ai sa le-ajungi
de cate ori vrei, mereu!
Acum am tasnit prin aer.Norii
i-am impins doar cu sunetul vorbirii,
si sufletul doar cu trupul meu tanar
mi l-am incins,
asa cum inaintea bataliilor Machedon
isi incingea sabia.
Totul se schimba in mine
acum, cand alerg pe varfurile de munte
ale cuvintelor.
Daca-mi da prin gand s-apas cu talpa, mai tare,
vreun pisc, vreo propilee sau vreun obelisc,
prin universul negru, spre fiecare soare
flacara ma isc, ratacitoare.
Aproape nu-mi vine sa cred
ca am putut pana-aici sa purced.
Ochiul pamantului, albastru,
imi priveste din departare
fata sarata, inima zburatoare,
si nelinistit mi-azvarl imaginea chipului
ca pe o minge ovala
spre-ndepartatul pamant!
Dar ea se-ntoarce la mine.
Eu sunt? - Da, eu sunt.
Cantec de om
Aceasta pagina a fost accesata de 3393 ori.
