Cantec despre cea mai inalta idee
de Nichita Stanescu
Pe fundul oceanului de aer,
alaturi de coloane si de pasari,
lasai in voie sa-mi pluteasca-n jururi
emotia cea schimbatoare de contururi,
mereu crescanda, descrescanda pururi.
Visam tot timpul linii drepte,
si-o febra a plecarilor in sus
cu cornul m-a izbit in pieptu-ncins,
sau, tandra, stravezimea mi-a cuprins
ca florile de gheata geamul nins.
Si sentimentele porneau-nainte-mi,
de-un rosu-aprins facandu-se sub ramuri,
cand, unduindu-si nuantele, mereu,
la pleoapa zarii razbateau violaceu
si-albastru mat luceau peste irisul meu.
Intaiul ochi ce l-am deschis pe lume
S-a redeschis deodata spre zenit,
si-n graba lui, imainile toate
le-apropie-ntre ele si le zbate,
jumatate fermecat, uimit pe jumatate.
Iar sentimentele marunte, bune doar
sa fie peste clipa martori
ciocnirii-ntre consoane si vocale,
mureau ca de prisos, incet si moale
se destramau in rotocoale.
O, dans rotund al starilor de spirit
cu o idee numai, te inving
asa cum rupi din saltul fara istetime
un taur furbund sticlind lumine
cu o franghie-ntinsa si tinuta bine.
Cu un suras imi e de-ajuns
sa va alung stari ne-nchegate.
Eu nu pe voi v-aleg, va caut,
ci sentimentul, dulce flaut
si frate geaman cu iubirea il aplaud,
ce smulge tarmul si il da de-a-dura
si-mpinge lungi catrene in necunoscut,
tendoanele luminii, de-ncordare
sunand ca valul ridicat din mare,
pe care trupul, inotand, le taie si le doare.
Pastrez doar sentimentul dens
al Comunismului stralucitor de sens,
al celei mai inalte din idei,
al flacarii iscate din scantei
ce mistuie trecutul din temei.
E o cunoastere aidoma cunoasterii dintai,
cand lumile-ti incep la capatai,
si-ti bat in vaz si in auz, anume,
si mana-ntinsa simte o dimensiune,
sifiece mirare e un nume.
E sentimentul barbatesc
al celei mai umane din idei,
ce-nfragezeste piatra-n fata ei
si schimba-n trepte lungi trupul de stea
al lumii care-o suie dupa ea.
Si alta nu-i mai e asemenea.
Cantec despre cea mai inalta idee
Aceasta pagina a fost accesata de 2295 ori.
