Contemplare

Contemplare

de Nichita Stanescu

Fiecare-si duce insul singur
ca pe-un glob in intunericul vargat
cu lumina otelit-albastra
de la cerul care l-a inconjurat.
Cresc de jos vorbiri de animale care nu se vad,
ci banuite se maninca intre ele pin' la jumatate
doar picioare raminind si doar copite.
Si descresc deasupra ca si duse cu
metalica-n sticliri scrutare ginduri azvirlite,
fulminate dincolo de cerul mare.
Ah, aici mi-ar place, alb, scheletul
al istoriei, sa mi-l intind
si sa-l invelesc cu o fantoma
de riu curgator, plutind
ori, asemeni pendularii
de inscrise-n virsta trupuri
pe un suflet fix si rece
anotimpuri noi sa-mi scuturi
tu, inventatoare de
arbori-ciini si pesti cu coarne
care ploua saptamini
si-apoi ning pina adoarme
tot ce-a fost in vaz vedere,
si in piatra nemiscare
unde-mi tin intins scheletul
al istoriei barbare.




Contemplare


Aceasta pagina a fost accesata de 858 ori.
{literal} {/literal}