De-a sufletul

De-a sufletul

de Nichita Stanescu

Trupul meu, cu vedenii cu tot, a adormit dimineata,
intins pe podele.
Rid si ma bucur ca un savaot,
si plec cit mai repede cu putinta,
dind mai intii coltul cenusiu al strazii,
si-apoi, de-a dreptul prin mijlocul
bulevardului, fara teama

c-as putea fi stilcit din intimplare,
de vreo limuzina oarecare.
Iata si lucrurile!
Orice dragoste-a mea
pentru ele,
insemnata cu creionul chimic
pe hirtiile ude, caligrafic, cu scrisul rotund,
o flutur in mina intinsa si-apoi
o las sa se legene, cind intr-un colt, cind
intr-altul, in vint.
Ma uit in dreapta si-n stinga,
cu mine insumi ma uit,
folosindu-ma ca o privire.

Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,
sunt, tot, un timpan armonios.
Trece-o planeta si-ntreb cine e, ce e.
Si-apoi ma mir ca intreb.
Ar trebui eu insumi sa fiu intrebare,
ca sa m-auda altcineva decit mine.
Voi, lucruri, sfinxuri miscatoare, si tu, iluminare!




De-a sufletul


Aceasta pagina a fost accesata de 1610 ori.
{literal} {/literal}