Dezvatarea ochiului
de Nichita Stanescu
Albine de nimica, paianjeni mizerabili
voi rime lente, purici saritori
pe viata noastra fi-vor abili.
Nori zdrobitori
catele, soareci
serpi si fructe,
ce misunati in existenta.
Voi pentur mine, blegi conducte ce sinteti
prin care curg spre o esenta.
Iarba plapanda si mincata
de ducipalul unui zeu
frunza cazinda, minunata
din eu spre eu.
Se lasa toamna ca o balega de stele
iubita mea cu altul e in pat, -
mai lasa-un proumbel dantele
in aerul neimbracat.
Pe apa simbetei ma duc
spre o duminica neuda.
Am ochi nauc
si dezvatat sa plinga.
Dezvatarea ochiului
Aceasta pagina a fost accesata de 1693 ori.
