Epilog la lumea veche

Epilog la lumea veche

de Nichita Stanescu

I

Eram copil si rezemam in priviri norii de primavara.
Mirosul pamintului ud ma infiora si-mi tremura de emotie spinarea, ca si cum ar fi trebuit sa-mi creasca aripi din ea.
Noptile ma prabuseam in somn
si cind luna, prelunga,
imi rasarea din coltul ochiului,
haturile negre se prefaceau in serpi
si alergau, alergau dupa mine,
muscindu-mi cu furie
umbra.
Si ea ma durea
si muream in vis,
si mi-era mila de lucruri ca existau,
si le iubeam, si as fi vrut sa le apar
impotriva propriilor mele priviri,
si-mpotriva propriului meu auz.
Eram copil si sufletul
incepuse sa-mi impinga in coaste, in
nemaiavind loc.
O, si noptile nu ma uitam niciodata
la cer,
de teama ca m-as putea prabusi
spre el,
infrigurat si singur,
lasind in urma mea lucrurile,
ca pe niste dinti de lapte,
smulsi dureros cu sfoara subtire a vremii aceleia,
cind totul se incepea cu moartea

II


Si-acum, in primavara,
cind norii imi ating privirile,
asemeni unor degete prelungi
lunecind pe corzi nevazute,
pot spune ca e odihnit pamintul
si impacat cu sine insusi
in intregime, pentru prima oara.
Mi-arunc privirea-n larg
si ea se duce
nemailovind despartitoare dungi,
si-mi pare orizontul
cum straluce,
un curcubeu culcat la margine de lunci.
E odihnit pamintul
si tinar in trezire,
asemenea acelei electrice secunde,
cind sari din somn
si-alungi c-un gest al miinii
suvitele-oboselii de pe frunte.




Epilog la lumea veche


Aceasta pagina a fost accesata de 1223 ori.
{literal} {/literal}