Fantoma timpului pierdut
de Nichita Stanescu
Miscam eu deci, lucios, din umeri,
dar si mai si misca fantoma.
Eu ma-nclinam, ea mult mai amplu, dinspre
Cartagina, spre
Roma.
Miscam eu deci genunchiul soare,
dar si mai si misca fantoma.
Daca treceam, ea, mult mai amplu, trecea din ploaie in ninsoare.
Inima-n pietre de-mi suna, mai tare, mult,
batea fantoma.
La case, sus, plesneau ferestre, se zdrentuia in brazi aroma.
Miscam eu deci trecutul meu,
ca sa-l ascult in vid cum salta.
Dar decit el era fantoma cu mult mai trista, mai inalta.
Fantoma timpului pierdut
Aceasta pagina a fost accesata de 1800 ori.
