Indoirea luminii

Indoirea luminii

de Nichita Stanescu

Incercam sa incordez lumina, asemenea lui
dar ea se clintea doar atit cit sa ma zvirle cu timpla in pietre,
si cu picioarele fluturind spre stele, ca doua tuiuri fioroase,
vuind la un coif rostogolit in lupta.

II

incercam sa-ndoi lumina.
Ma atimam de ea cu amindoua miinile,
si-n fiece-nserare,
cadeam cu timpla-n pietre, scinteind
de izbitura.
Uleiul negru si greu al viselor de noapte
in loc de singe-mi tisnea
din fruntea crestata,
si se-ntindea in jururi ca o pata,
ca un lac in crestere,
intotdeauna cu un singur mal -
osul fruntii mele.
Totul devenea departe
ca inima inainte de moarte.
Totul era mai aproape de mine
decit retina ochiului ranita de lumina.
Stam la marginea unui lac negru cu un singur tarm -(osul fruntii mele)
Ulise arcul, in sala de piatra a petitorilor.
incercam sa-ndoi lumina
ca pe o ramura a carei singura frunza
era soarele.
Dar lumina, vibrind rece, imi smulgea
bratele,
si ele-mi cresteau uneori la loc,
alteori, nu.
incercam sa aplec lumina,
s-o fring pe genunchi, ca pe-o sabie,
dar taisul ei imi sarea din miini,
retezindu-mi degetele.
O, si-mi cadeau la pamint
rapaind,
ca o desfrinata ploaie de primavara, sau
bateau ca-n tobele prevestitoare de rau.
Si eu stateam in asteptare
si uneori degetele
imi mai cresteau la loc,
alteori, nu.
Si luam lumina in brate ca pe un trunchi de copac,
si-ncercam s-o-nduplec sa se lase-ndoita de mine,

si priveam prin el cum privesti printr-o lupa.

III

Priveam prin lentila neagra a visurilor de noapte,
in adincul pamintului, unde soarele cadea filfiitor,
teii cadeau peste umbrele lor,
miinile-mi cadeau linga pietrele line, jumatate in bezna, jumatate-n lumina.
imi cadeau pleoapele strabatute de ceruri stravechi,
nemaivazute.
(O privire se rupea in afara si cadea, plutind solitara.)
Lumina cadea in goluri rotunde despletita-n fiori si in unde,
se lovea de margini si neauzit
sunetul adia innegrit.

IV

Dar adincul pamintului e plin de morti si nu e loc,
si nu e loc, si nu e loc pentru-ntrebari.

Scheletele mortilor ca niste radacini string miezul pamintului si-l storc,
il storc de lava, pina-si iese din minti.
Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc,
chiar timpul intra-n timp
ca doua oglinzi paralele.
Chiar amintirile intra in amintiri,
si chipul meu din copilarie
are zece ochi inghesuiti unul intr-altul,
gata s-azvirle-napoi toate imaginile
intr-un suvoi mortal.
Priveam ametit, priveam in miezul pamintului
atirnind de fiece virsta
un trup,
din ce in ce mai neimplinit,
mai far-de-materie,
ca o ucisa momeala pentru prinderea anilor.
Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc.
Lentila neagra a visurilor de noapte nu-mi arata
nici o spartura in care-as putea sa-mi intind
si sa-mi odihnesc vreo intrebare.
E miezul pamintului
plin de casele mortilor
si nu e loc, si nu e loc, si nu e loc
pentru-ntrebari.

Sunt zece cranii intr-un craniu.
Sunt zece femururi intr-un femur.
Sunt zece orbite intr-o orbita.
Si totul se ramifica-n jos,
neintrerupta radacina de os care stringe la sine moartea neagra,
lava neagra, simburele, timpul dus.

V

incercam sa incordez lumina cind arcul
ei destins deodata ma azvirli in sus.
Si m-am trezit intii mai lent, apoi
mai iute
si apoi
fulgerator cum numai gindul
se-ncheaga-n constelatii de cuvinte -
da, m-am trezit alunecind
pe lungile ei suliti miscatoare,
cu cozile infipte-n soare,
cu virfurile vesnic alergind
spre nu-stiu-ce, spre nu-stiu-cind.
Si cum eu insumi fulgeram,
desprins de pe pamint ca dintr-un nor,
parca eram si nu eram
inspre trecut, din viitor,
inspre ce-a fost din ce va fi,

un numar descrescind
cinci,
patru,
trei,
din zece mii, sau poate chiar din mii de

VI

Astfel ajungeam din urma si treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pamint.
Asemeni fierului de plug ce smulge
si azvirle
pe-o muche brazda groasa de pamint,
lumina taie haosul si-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu seminte,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastra-a globului
ce l-a arat in timp si l-a
lasat in urma-i, undeva.
Deci ma aflam intre imagini
jucind pe spijele luminii,
atit de dese cum pe mare,
la rasarit, nasc lucioli,
ce-aluneca si se-ntretaie dind pe coama
de-a rostogolul asprii sori,
si se subtie, se destrama
intr-un virtej de reci culori,
cu patima, dar si cu teama
luciditati, dar si candori, amestecindu-le de-o seama.
Rizi, ochiule, despica-ti orizontul si fii incapator si fii atent, mereu.
Cascada lumii las-o sa irumpa in pestera flaminda-a sufletului meu.
Si voi picioare, lin calcati pe praguri.
Adolescenta iata-mi-o-napoi.
Cobor pe propriile-mi trupuri regasite
ca pe-o scara
si amintirile au trup, si timpul are-altoi.
Si iata-mi prietenii uitati si-ntiia mea iubire
si anul sapte-al vietii mele regasit,
si primul „da" si primul „nu"
si prima mea uimire
si aerul de-atunci
in virful unei raze-ntepenit.

VII

Am cazut in propria mea inima
asemenea nisipului in clepsidra.
Am cazut in propria mea inima de copil
Ia fel cum se prabuseste-n iarna un cal.
Am cazut intr-o inima pe care
atingind-o cu mine insumi
o faceam sa existe din ce in ce mai putin
si mai stins.
Fiecare bataie a ei ondula tot mai intins
si eu inotam, inotam si fiece lovitura de brat impingea,
de jur-imprejurul meu, tot mai departe.
tarmurile.
Si inotam, inotam
in mijlocul unei mari a candorii,
a singuratatii, a lucirilor de demult.
inotam, intr-un plutitor
si transparent ocean, inotam.

VIII

Ce caut, ma-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste virfuri de lumina clatinind
privelisti moarte, destramate
in spatii de singuratate?
E ora mea de-acum, mai vie
decit lumina-n reverie
si simt miracole cu mult mai mari
in clipele venind decit in anii rari
ai inceputului vietii mele: romburi, linii
calatorind pe virfurile reci ale luminii
M-am smuls deci din mirajul fraged rarefiat,
ca aerul deasupra stincii pe cind vederea lumii
imi impodobea cu inca o sprinceana, ochiul.

IX

Totul pleca de la argintiu in sus.
Frigul, tainele gerului fusesera abolite.
Adaugam aer aerului, verde - frunzelor, dragoste - inimilor, cer - ierbii,
dar mai cu seama inca o prezenta prezentului.
Totul se incepea din aceasta-mplinire.
Speranta era mai deasa decit lumina.
Ceea ce invingea devenea real ca
o pregatire solemna pentru rasaritul soarelui
vazut de ochiul noului nascut.
Totul se intrupa in acel strigat
tisnit din lucruri si care
impreuna cu ele constituia lucrurile.
Te iubesc, strigam, prezent al vietii mele,
si strigatul
mi se desfacea in comete.




Indoirea luminii


Aceasta pagina a fost accesata de 837 ori.
{literal} {/literal}