La-nceputul serilor

La-nceputul serilor

de Nichita Stanescu

Linistea te-nsotea pretutindeni, ca o suita.
Daca ridicai o mina,
se facea in arbori tacere.
Cind ma priveai in ochi,
impietrea o clipita din a timpului curgatoare putere.

Simteam ca pot adormi, visind stele locuite.
Si, numai daca m-ar fi atins umbra ta
fosnitoare,
as fi putut impinge noptile-ncremenite ca
pe-o elice-naintind, spre soare.

Si numai sentimentul acesta imi da fericire,
numai gindul ca sunt si ca esti.
Sprijineam pe
tiriitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat in cesti.

Si cind sfirseam cuvintele, inventam altele.
Si cind se-nsera cerul,
inventam ceruri albastre,
si cind orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

Dar tot timpul suna ceva ceva rasuna,
un cintec de iarba cosita, de taciturne mari,
in care inima de-atunci isi revarsa
meandrele pierdutelor candori.




La-nceputul serilor


Aceasta pagina a fost accesata de 1013 ori.
{literal} {/literal}