Meditatie de iarna

Meditatie de iarna

de Nichita Stanescu

Zidul cerului cenusiu crestea
la capatul cimpiei inghetate.
Pe fringhia-unei raze lasate dintr-o stea
se cobora incet, cu miinile-nclestate,
faptura ce-am avut-o, timida, stravezie
pe vremea cind eram copil.
Cu scoici batea peste cimpie
un vint marin, vuind febril.
De ce-mi rasai, o, soare, de laguna,
cristalizindu-mi sarea de demult,
ca sa plutim pe ceruri, impreuna,
si-n amintire sa te-ascult?!

A fost o vreme rece, inclinata, cu ani inceti, sporind tacerea, ce nu se mai sfirseau odata si
nu plecau spre nicaierea.
Razboiul infigea-n cimpie sageata trupurilor rupte si tu priveai,
copilarie, moartea, cu clinuri nentrerupte.

De-aceea-mi intretai pe frunte cu orizontul, dungi fugind si nu mai vreau sa-ntorci spre
mine absurdul chip, plingind, rinjind.




Meditatie de iarna


Aceasta pagina a fost accesata de 744 ori.
{literal} {/literal}