O calarire in zori

O calarire in zori

de Nichita Stanescu

Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,
se face departare, se face nisip.
Mi-am intors catre soare unicul chip,
umerii meu smulg din goana frunzise.
Campul taindu-l, pe doua potcoave
calul meu salta din lut, fumegind.
Ave, ma-ntorc catre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigind.

Tobe de piatra bat, soarele creste,
taria cu acvile din fata lui
se prabuseste in trepte de aer, sticleste.
Tacerea se face vint albastrui,
pintenul umbrei mi-l creste
in coastele cimpului.

Soarele rupe orizontul in doua.
Taria isi naruie sfirsetele-i carcere.
Sulite-albastre, fara intoarcere,
privirile mi le-azvirl, pe-amindoua,
sa-l intimpine fericite si grave.
Calul meu salta pe doua potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele salta din lucruri, strigind
clatina muchiile surde si grave.
Sufletul meu il intimpina, ave!
Calul meu salta pe doua potcoave.
Coama mea blonda arde in vint.


O calarire in zori


Aceasta pagina a fost accesata de 853 ori.

{literal} {/literal}