O viziune a pacii

O viziune a pacii

de Nichita Stanescu

Ma ridic si azuria bolta o impodobesc cu strigatul meu linistit, pe care l-am desprins din copilarie, pe cind rataceam prin codrii seculari, socotind trunchiul stejarului a fi coloana din gradinile suspendate.
imi aplec barbia in piept: astfel
glasul meu suna mai barbatesc,
si aripile mi se vad mai bine, cum le intind
si tai, cu dunga lor, plimbatoarele fisii
de portocalie lumina, pe care amurgul
le coboara din stinca in stinca,
facindu-le sa sune.
Eu insumi, cu propriii mei ochi, - va jur pe soare,
pe sufletul rotitor al pasarilor si pe umbra
mereu lungindu-se, a trupului meu, -
am dat ocol gradinii suspendate.
Era o intuitie a pamintului fecund,
rostogolit intre soare si stele,
si orice cuvint de lauda as fi strigat,
mai mult
mi-ar fi rupt dira buzelor,
mi-ar fi spart dintii aburind de mirare.
Eu te iubesc,
Pace, cu dragostea ochiului
pentru ochiul lui geaman,
cu dragostea miinii pentru cealalta mina,


Cu dragostea gindurilor
pentru cuvintele in care se scufunda intocmai
De-aceea imi lepad linistit scutul
si sulita pe care-am ascutit-o indelung
in noptile cu luna,
si sandalele cu talpi de plumb,
ca sa nu mai piara iarba sub ele
Numai aripile mi le pastrez, si-n amurguri,
pe muchiile stincilor ma ridic,
ori pe spirala de cuart a coloanei tale,
si mi le intind fara graba, ca sa se vada bine
din toate partile.




O viziune a pacii


Aceasta pagina a fost accesata de 725 ori.
{literal} {/literal}