Oda bucuriei
de Nichita Stanescu
Vino tu stare mareata a sufletului
dezlegat de amintiri si de zborul ingerilor protectori,
mereu fasaind deasupra ta linistitor
din aripi, ca si cum lumea
ar fi de matase patata si mainile materne
o sfasie lent, din netrebuinta
Vino tu stare mareata si spune
Eu am fost intru totul asemenea lui,
sprijinind pe nervuri acelasi verde primavaratec,
invelindu-mi cu acelasi orizont
Campia singuratatii
Toti va credeau el, chiar si eu insumi
din pricina cerului unic
care batea din soare si din luna
deasupra noastra
Eu mergeam inaintea lui, eu mergeam
inapoia lui,
pluteam deasupra lui sau fiind drum
ma lasam sarutat de talpile lui, mereu
incat toti credeau ca sunt el,
chiar si eu credeam ca sunt el
din pricina darului mortii, cu care eram
investiti amandoi
Cand au porni cu limbi despicate sa suiere
cuvintele cu sapte capete,
miscandu-ne otravitor si amandoi
cu aceeasi rupta ureche si-aceeasi insangerare
am colorat silabele diavolesti -
eu credeam ca sunt el, si toti
credeau ca sunt el
si numai el singur stia
trupul exact in care se afla
Dar numai el a murit intr-adevar,
numai el a stiut ca e el
iar eu n-am facut decat sa abat
spre mine o clipa mania,
ca sa poata petrece in liniste legea
si misterul sa se petreaca nestingherit
Nici mai devreme, nici mai tarziu.
Oda bucuriei
Aceasta pagina a fost accesata de 7121 ori.
