Oda bucuriei

Oda bucuriei

de Nichita Stanescu

Vino tu stare mareata a sufletului
dezlegat de amintiri si de zborul ingerilor protectori,
mereu fasaind deasupra ta linistitor
din aripi, ca si cum lumea
ar fi de matase patata si mainile materne
o sfasie lent, din netrebuinta

Vino tu stare mareata si spune
Eu am fost intru totul asemenea lui,
sprijinind pe nervuri acelasi verde primavaratec,
invelindu-mi cu acelasi orizont
Campia singuratatii

Toti va credeau el, chiar si eu insumi
din pricina cerului unic
care batea din soare si din luna
deasupra noastra

Eu mergeam inaintea lui, eu mergeam
inapoia lui,
pluteam deasupra lui sau fiind drum
ma lasam  sarutat de talpile lui, mereu
incat toti credeau ca sunt el,
chiar si eu credeam ca sunt el
din pricina darului mortii, cu care eram
investiti amandoi

Cand au porni cu limbi despicate sa suiere
cuvintele cu sapte capete,
miscandu-ne otravitor si amandoi
cu aceeasi rupta ureche si-aceeasi insangerare
am colorat silabele diavolesti -
eu credeam ca sunt el, si toti
credeau ca sunt el
si numai el singur stia
trupul exact in care se afla

Dar numai el a murit intr-adevar,
numai el a stiut ca e el
iar eu n-am facut decat sa abat
spre mine o clipa mania,
ca sa poata petrece in liniste legea
si misterul sa se petreaca nestingherit

Nici mai devreme, nici mai tarziu.




Oda bucuriei


Aceasta pagina a fost accesata de 1733 ori.
{literal} {/literal}