Pana de soare

Pana de soare

de Nichita Stanescu

S-a dus pe apa simbetei
trupul meu de trestie, de adolescent
s-a dus si placutul miros de sudoare
de tinara piele jegoasa,
si si gingaveala in fata oamenilor
si puritatea nespalata
a ochilor albastrii,
si timiditatea
de a avea imaginatie
iar nu viziuni...

Un timp inca
imi tiram imaginea
ca pe un cal mort, de capastru,
pe sosea, printre masini

Un timp inca
mai mingiiam dragonul
ca pe un ou, de
privighetoare...

Un timp numai
am mai crezut timp
de curcubeu, c aeste un suflet
al ploii
iar nu un compromis
jalnic si iluzoriu
cum ma izbeste acum fiind.

Acum, cu mare zarva
ma mut in noul meu trup rotund

Mobila veche,
abia daca mi ocupa
interiorul unui ventricol

Ma cutremur de intimplare,
mai intii scirbit
si mai apoi
din ce in ce mai sedus
de spatiul mai sincer
si mai urit
al noii mele locuinte.

Spun vacii sacre: Doamna, -
nu mai sunteti de admirare
ci, de mincare.

Spun razei stelare: Draga, -
degeaba te vad
daca esti numai gitul lung
al unei stele

A taia girafa
este usor si inutil

De buna seama simt
un oarecare cutremur
de mutare
in ceea ce se intimpla cu mine!

Dar marturisesc, acum
ca de indata ce
trage-voi un somn bun
si ca lumea,
trezindu-ma proaspat,
nou-nout, voi fi,
bun pentur alte visuri
si pentru alta visare.




Pana de soare


Aceasta pagina a fost accesata de 768 ori.
{literal} {/literal}