Prin cate o mansarda

Prin cate o mansarda

de Nichita Stanescu

Prin cate o mansarda, in puterea noptii,
cand orele trec greu si frigul tencuieste toate crapaturile,
las cate-o bucata, umarul de pilda,
ochiul cu geana si spranceana pentru lume,
creionul si hartiile putin roase
de prea mult purtat in buzunar

Nimeni nu face nimic pentru mine,
Sunt o scara de serviciu, in spirala,
pe care urca, ori coboara doar cate-un om, singur,
Jos de tot, pe usa de tabla, copiii
au schitat cu creta niste pomi, dar
daca te uiti mai bine pot fi si libelule
ori case mai vechi

Printre acoperisurile ruginite, aici,
port cocosi de tabla pe umeri, si geamul
ingrosat de praf il deschid cu mana
care mi-a mai ramas -
stiu, in curand am s-o dau cuiva,
ori mai bine am s-o subtiez
ca sa pot bate cu ea vazduhul

Restul nu-l pot schimba pe cuvinte.
Il las asa cum e, sa se imputineze singur,
pe cate-un pervaz, langa merele mucegaite,
pe cate un scaun fara un picior
ori pe jos, pe firul de pamant serpuit
printre pietrele caldaramului
unde birjarul din colt motaie pe capra

Intre timp, daca mai e ceva sus,
atunci, desigur, va adormi leganat
de pocnitura neregulata si rara a caldaramului,
sub potcoava calului, care prin somn
isi trece osteneala, rand pe rand, cand pe un picior,
cand pe altul


Prin cate o mansarda


Aceasta pagina a fost accesata de 723 ori.

{literal} {/literal}