Singuratate

Singuratate

de Nichita Stanescu

Tu suflet pustiu ce stai haituit
in noapte rasuna doar ploaia,
Esti singur, nebun, de lume fugit,
Si singur iti duci intristarea.

Privirea ti-e tinta, prin ochiul de geam
Strabate-o lumina difuza,
Nu-i nimeni ce-astepti, doar pasari pe ram
Si trist, tot mai trist ti-e mintea confuza.

Pe fata se scurge un ultim sarut
Al lacrimei dulce-amare,
Pe suflet coroana cu spini ce-a cazut
inghite a noptii haina chemare.

De dincolo de geam sta-ntunericul crunt

Razbate de-afara durerea,
Un fulger nebun. Si ploua marunt,
Si vremea-si arata puterea.

Ce vise se scurg in ploaia prea rece ?
Genunchii ti-s rupti de-atata rugat:
Singuratatea grea de ce nu vrea sa plece ,
De ce e Dumnezeu plecat ?!


De temator te-ai intrebat vre-o data
Ca esti purtat de dorul nimanui,
Caci s-ar putea intr-un tarziu sa bata,
La geam trecutul amarui.

E ins-acol nedescifrata umbra.
Prin ploaia rece nu va inceta sa vina,
Spre calea ta oricat ar fi de lunga,
Un suflet viu, o raza de lumina !


Singuratate


Aceasta pagina a fost accesata de 878 ori.

{literal} {/literal}