Spre andromeda

Spre andromeda

de Nichita Stanescu

E-un viitor pe care-l poti atinge cu geana,
indaratnica mea femeie.
Nu-i un joc,
e numai un adevar ce va fi la fel de prelung si de melodios,
ca adincurile de ocean inchipuite de
cintaretii la harfa, la fluier de os.

Lasa-ti umbra sa-mi treaca peste miini,
peste umeri, ca pe treptele unei scari in spirala,
si uita-te cu un colt de sprinceana cum
iau nastere cuvintele de pe buzele mele,
asemenea lunii din marea vicleana.

Fiece cuvint care-l spun e un trup straveziu
de barbat, de femeie,
e-un sir unduit taind in doua
gheata unui desert ce scinteie.
Vechile nuante-ale lucrurilor in zadar
le mai cauti statura lor necrescuta, culorile lor in schimbare atirnind spre gri, ca niste capete de baieti aplecate pe-o balustrada, visatoare.
Priveste, a aparut un platou
lucios, de metal.
Ce-ntins e platoul de nobil metal!
Noi doi suntem in mijlocul lui.
Si iata ca spui
cuvintul „noi",

fara sa te inclini intr-un rotocol de aer, fara sa te-ncovoi intr-un val!
E-ntr-adevar un platou stralucitor de metal
De-aici se pleaca-n sus, e-atit de simplu!
La fel ca o miscare de dans, un dans al gindurilor, un dans al ideilor, suitorul miscarilor dans.
Deasupra sunt planetele.
Le poti atinge si tu,
cumva,
cu o vocala, cu o singura vocala,
cu A.

Tu, pamintule, ochi albastru, pentru ca suntem privirile tale.
Tu, pamintule, gitlej de foc, pentru ca suntem strigatul tau.
Tu, pamintule, timpla albita, pentru ca suntem gindurile tale.
O, pamintule, tu, batrinule, inteleptule, miscatorule!




Spre andromeda


Aceasta pagina a fost accesata de 1329 ori.
{literal} {/literal}