Ulise

Ulise

de Nichita Stanescu

Si acum, prieteni, miriie in noi sira spinarii, incercind sa-si smulga labele din carnea noastra si sa alerge de una singura pina la tarmul marii.
Atit de pasionata e de corabii.
Atit de ahtiata e dupa catarge.
Singura se vrea pe ea insasi, nepasindu-i de carnea noastra.
Ea se linge pe sine pina la alb, cu o limba a amintirilor.
Nu-i pasa de nimic
se imprumuta de bunavoie -
pasarii, ciinelui, sau delfinului,
nelinistindu-se,
neimblinzita nici de arme
nici de calareti
nici de tonele de apa de deasupra.
Fiecare os al ei este un craniu vertebrele ei
sunt cranii gindind sfichiul biciului, al cnutului,
al hamurilor, coastele ei sunt cranii prelungi
gindind orizonturile, imbratisarile, gratiile,

o, fiecare os este un craniu, numai craniile sunt adevarate oase.

O, fiecare os este un craniu
care si-a pierdut mintile
luind in schimb in stapinire
partile de pamint si de apa ale lumii.
Nerabdatoare sunt in noi,
prieteni, sirele spinarii
vor sa sara din noi, prieteni,
vor sa-nconjure in ele,
in fiecare vertebra a lor
cite un creier.
Oasele nu mai pot sa fie oase
ele nu mai pot sa fie coaste, tibii si femururi,
s-au saturat sa fie falange,
stern, clavicule,
ele vor sa fie cu toatele cranii.
Ele sunt chiar craniile tuturor stramosilor nostri
decapitati in noi striviti in noi, inecati in noi spinzurati in noi.
Ele sunt craniile stramosilor nostri
luptind intre ei
pentru dreptul de a fi craniu.
Ele sunt craniile stramosilor nostri
condamnati sa fie rotula, sau glezna.
O, prieteni, al nostru nu este decit osul fruntii,
toate celelalte oase nu sunt decit craniile
stramosilor nostri.

Urla in noi sira spinarii,
vrea sa se smulga si sa alerge la mare,
la marginea marii vrea sa alerge,
ahtiata dupa corabii
innebunita de dor de catarge.




Ulise


Aceasta pagina a fost accesata de 913 ori.
{literal} {/literal}