Visul unei nopti de iarna

Visul unei nopti de iarna

de Nichita Stanescu

Aparea in stele dintate chipul tau de atunci, numai contur.
Noptile mele, in noptile mele.
Stam lungit pe zapada, privirea imi hoinarea printre cetini, in jur,

si nu mi-era frig.
Dimpotriva, abuream tot ca o piine alba.
Stelele ma priveau curioase.
O,
tu, carne a mea, visatoare, o, voi, fosforescentelor oase!

Tot viitorul calatorea, calatorea, de sus, de sub norii cei nevazuti, pe fulgii cei albi, caci
ningea, dragostea mea i-apasa, apasa, si ei mi se topeau in rasuflare.

Pin' la genunchi mi s-ar fi scufundat

piciorul, daca-as fi vrut sa calc peste gheata, pina la cot mi-ar fi intrat mina de-as fi voit sa
ma sprijin mai bine, de trunchiul bradului de linga mine.

Dar eu abuream trintit in zapada ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pamintul
si piatra, si m-as fi agatat de cer, dar mi-era teama ca-l rup.

Astfel ajungeam in fundul pamintului
taind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fara trupuri,
ma iubeau, lunecind simultan
pe-o secunda cit ora, pe-o ora de-un an.
E iarna, si eu stau intins, pe sub cetini,
si miezul de lava il iau si il pun
sub crestet, si tot nu adorm.
Si, intruna,
din mine spre tine rasar si apun.




Visul unei nopti de iarna


Aceasta pagina a fost accesata de 1211 ori.
{literal} {/literal}